(155) CLOPOTE ŞI LASERE

de Alexandru Ciobanu

 

BIBLIOGRAFIE

            Subjugaţi de ideea de undă, oamenii au deprins cum era şi firesc, mai întâi taina undelor sonore. Clopotele au ocupat de secole şi încă mai deţin o întâietatea la limita dintre natural şi miraculos. Cu convingerea că au un rol major în viaţa comunităţilor, clopotele au făcut obiectul unor studii şi perfecţionări ce nu au putut sparge zidul fonic al credinţei. Clopotul a fost de la început o pompă sonoră pulsatilă, un pulsar terestru al frecvenţelor acustice monofonice. Pentru a imita polifonia glasului omenesc oamenii au inventat clopotniţa. O baterie de clopote, fiecare cu tonalitatea sa, putând asigura astfel o diversitate de mesaje. De bucurie, de tristeţe, de alertă, de alarmă, de panică.

            Pentru a păstra iniţiativa activării pulsarului sonor, acţionarea se efectua prin frânghii. Astfel cu trudă şi rabdare s-a deprins lecţia tragerii sforilor. Cine nu a dorit să deţină neapărat controlul acţionării clopotelor a lăsat vântul să se joace cu ele. Ca la Mânăstirea Meşterului Manole de la Curtea de Argeş. În rest acţionarea predominantă este cuprinsă în verbul a trage clopotele, meserie asociată termenului de clopotar.

            Clopotul poate fi deci considerat o formă primară de telecomandă prin agent sonor, cu acţionare manuală sau eoliană. Industria producţiei de clopote a creat de-a lungul timpului numeroase locuri de muncă, diversificându-se dimensional de la minusculele tilinghi-bilinghi, la neîntrecutele talanga-balanga. Primul în top este clopotul ţar de la Moscova, care era atât de mare (6 tone) încât nu a mai putut fi aşezat în locul unde ar fi trebuit să funcţioneze, şi a rămas la sol.       

            Reversibilitarea procesului de dispersie şi integrare a luminii  este transpusă în idei ce aparent se bat cap în cap şi sunt trăite în viaţă pe timp de pace sau de război. Ideologia revine şi prescrie alternativ:

            (Ioel 3,10) "Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe! Cel slab să zică: <Sunt tare!>"

            (Isaia 2,4) "El va fi Judecătorul neamurilor, El va mustra un mare număr de popoare, aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul."

            La răstimpuri, bronzul din care se turna clopotele era reciclat  previzionar, retopit şi turnat în tunuri. Apoi în timp de pace era din nou transformat în clopote, şi pe urmă din nou în tunuri, verificându-se periodic reversibilitatea sunetului. Din picături şi resturile de metal se băteau medalii pentru cei mai meritoşi agricultori, clopotari, tunari şi eroi. În timp s-a dovedit suficient un singur verb, a trage pentru ambele substantive clopot şi tun.            

            Când bronzul era acreditat tunurilor, nevoile spirituale ale omului au fost încredinţate altor instrumente. Cea mai utilizată în biserici a fost orga. A durat ceva mai mult până la descoperirea acestui instrument deşi pământul era drapat din belşug cu trestie şi bambus. Bisericile ce nu putea să-şi construiască orgi, le suplineau angajând  corişti. Când distanţele la care trebuiau transmise mesajele au crescut oamenii au fost obligaţi să descopere şi ei laserele.

            (Geneza 3,24) "Astfel El a izgonit pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus heruvimii şi sabia învăpăiată care se îndrepta  în toate direcţiile, ca să păzească drumul spre pomul vieţii."

            (Geneza 19,10) "Dar bărbaţii aceia au întins mâna, au tras pe Lot înăuntru la ei în casă şi au încuiat uşa. Iar pe oamenii care erau la uşa casei i-au lovit cu orbire, de la cel mai mic până la cel mai mare, aşa că degeaba se sileau să găsească uşa."           

            Termenul Laser provine din acronimul expresiei Light Amplification by the Stimulated Emission of Radiation (amplificarea luminii prin emisia stimulată a radiaţiei). Cuvântul a fost admis imediat în lexic semn că a avut,  are, şi va avea un efect de lungă durată asupra oamenilor. Descoperit în 1960 de către T. Maiman, primul laser utiliza un cristal de rubin şi producea o radiaţie de culoare roşie cu lungimea de undă de 649,3 nm. În doar patru decenii laserul a devenit un instrument uzual în numeroase domenii de activitate. O gamă largă, în plin avânt, de lasere de buzunar sau de discotecă, bisturie sau săbii, paznici sau catapulte, instrumente de catifea sau de asalt, chirurgicale sau de cadastru, a cultivat în om satisfacţia de a acţiona de la distanţă, ba chiar din umbră. Aşa s-a născut abilitatea de a ne amesteca în treburile unora fără a fi prinşi cu mâinile în buzunarele altora.

            Acţiunea de la distanţă este mai întâi influenţă subliminală, apoi subtilă, devine rutină, apoi ajunge indispensabilă şi în cele din urmă va căpăta statut de destin. Artileria materializează la modul ireversibil acţiunea de distrugere de la distanţă, prin intermediul proiectilului.

            Clopotele, tunurile şi laserele sunt pompe energie cu cadenţe de tragere diferite, cu încărcături diferite şi cu bătaie diferită. Cel mai mare tun, singur la categoria sa, avea chiar nume propriu, de om nu de tun, se numea Max şi a fost comandat de Hitler. Pentru a fi transportat era nevoie de mai multe trenuri. Avea calibrul 600 milimetri şi o cadenţă de tragere de o lovitură la 6 ore. Nu a funcţionat niciodată fiindcă atunci când a primit misiune de tragere asupra Parisului, Max era rătăcit pe undeva prin Europa, şi cele câteva trenuri ce îl transportau nu au putut fi aduse, în Franţa, în ordinea de montaj, în timp util. Urmează apoi tunurile de coastă, care sunt fixe, nu se mută niciodată, au raze de acţiune prestabilite pe mare. Bombardează nave de război sau vapoare, sunt tot de calibru mare, 300 milimetri, cadenţa de tragere la 20 de minute lovitura.

            Tunurile sunt în continuă diversificare la calibre din ce în ce mai mici. Corespunzător micşorării calibrelor şi dimensiunile lor sunt din ce în ce mai mici. De la un punct nu se mai numesc tunuri, fiind uşoare se pot purta pe umeri sub numele de puşti, sau la cingătoare ca pistoale. Această gamă excelează prin calibre de câţiva milimetri, cu cadenţe de câteva focuri pe secundă. Încărcăturile sunt de structuri adecvate şi se livrează în ambalaje corespunzătoare; încărcătoare, şiraguri-benzi, rezervoare.

            Pentru că nu au avut încredere în metoda extrapolării, fizicienii au avut nevoie de 1962 de ani, numai de la Cristos încoace, pentru a înţelege că laserul este tot un fel de tun ce pompează în loc de proiectile sau gloanţe cuante de lumină monocromă [118,12]. Pentru a duce similitudinile până la capăt, la lasere se pot folosi cristale de rubin şi atunci traiectoria se vizualizează într-un spot subţire de culoare rubinie. Tot aşa pentru delectarea trăgătorilor şi avertizarea inamicilor gloanţele trasoare fac deliciul tragerilor pe timp de noapte.

            Trasoarele ca şi radarele au dezavantajul că pot deconspira locul unde stă ascuns ţintaşul. Aşa a sfârşit-o cecenul Dudaev descoperit cu urechea lângă un telefon celular mobil.       

            Când vom înţelege că micile mofturi, devieri, convulsii, rateuri, ezitări, sunt gradele de libertate ce ne-au mai rămas, vom şti ce se înţelege prin liberul arbitru. Omul va accepta telecomanda ca formă ideală, omniprezentă şi omnipotentă de a se manifesta sau de a se subordona unei prezenţă în regim de asistenţă mutuală. Aşa vom începe din nou să sculptăm statui de idoli tăcuţi ca a lui Buddha sau plecaţi ca cei din Insula Paştelui, cu gândul la idoli insensibili şi inerţi ce sunt în sine turbioane de idei cu eficienţă ideală. Atunci oamenii vor ajunge din nou ce au fost şi încă ceva peste. Vor fi iarăşi zei. Surprinzător sau nu, dar oamenii de ştiinţă îşi figurează marele big-bang sub forma unui clopot.

            (Isaia 6,1) " În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul stând pe un scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei Lui umpleau templul."

            Hlamidele au intrat de atunci în recuzita obligatorie a împăraţilor, arhiereilor, papilor, domnitorilor, prinţilor, cavalerilor. Diminuată în lungime, hlamida s-a extins ca articol vestimentar uzual la greci şi romani. Hlamida a oferit şi femeilor idei vestimentare, pentru cape sau pelerine. Mexicanii au generalizat în masă ponchoul. Toţi o poartă cu mândrie de parcă ar spune: Chiar şi eu sunt un mic Dumnezeu.

            Fără a înţelege măreţia hlamidei regii şi împăraţii lumii contemporane o nesocotesc şi se îmbracă în costume obişnuite. Etichetele de firmă nu le conferă nimic în plus!.