(272)
Jocul cu contextul




(437)
Capcana ingerilor
Alexandru Ciobanu





(1171)
Cui ii e frica de reptilieni
Alexandru Ciobanu




(10)
Divina impostura
Alexandru Ciobanu




(11)
Persia si dispersia
Alexandru Ciobanu


(12)
Planeta ipocritilor
Alexandru Ciobanu


(9)
Paradisul dispretului
Alexandru Ciobanu


(13)
Cruciada globalizarii
Alexandru Ciobanu




(1) DIVINA IMPOSTURĂ

 

După ce şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse în şase zile, Domnul Dumnezeu şi-a luat o zi de odihnă. Nu ştim încă dacă respectiva zi de odihnă s-a terminat sau este în plină desfăşurare. Nu ştim nici dacă următoarea săptămână de lucru a mai început. Am observat însă un fapt îmbucurător ce merită toată atenţia. După exemplul său demn de urmat, unii exegeţi pământeni, terminând la rândul lor cele ce aveau de făcut, au găsit cu cale să descâlcească şi chestiunea legată de numele şi prenumele, codul personal, fişa postului, relaţiile cu şefii, subalternii şi oamenii, profesia şi domiciliul Domnului, din intenţia mărturisită de a-l aduce în rândul lumii.Avem în vedere lucrarea domnului Cristian Negureanu, cu titlul Evanghelia după Darwin [129].


Căutând răspunsuri la întrebările ce ne frământau, am observat unele omisiuni, inerente prin vastitatea subiectului, precum şi unele inadvertenţe datorate dificultăţilor ridicate de accesul la sursele documentare.

Ne luăm cutezanţa de a aduce o modestă contribuţie clarificatoare, atât cât ne stă în puteri şi acolo unde ne este permis.


În toate timpurile popoarele şi-au cunoscut şi respectat zeii. Nimic nu ne împiedică să dăm creatorului lumilor şi oamenilor un nume. Devine chiar imperios necesar să fie nominalizat atâta timp cât trebuie să-i departajăm rolul şi meritele în raport cu alţi zei ce apar în context.


Geneza 1,1 indică la start, ca forţă creatoare pluralul Elohim - Dumnezei. YHWH, vocalizat în vederea pronunţiei, în una din variantele YAHWE, IEHOVA, YAHOO, YAHO, YAHOU înseamnă Cel Veşnic şi devine la un moment dat personajul central al evenimentelor. Momentul la care ne referim este marcat în textele sacre şi corespunde celei de a doua creaţii a omului, adică (Gen 2,4).


Traducătorii ce au evitat folosirea numelui YHWH preferând să utilizeze termeni ca Domnul Dumnezeu, au ales procedura tocmai pentru a împământeni ideea de Dumnezeu Unic, atât de necesară monoteismului.

Cine poate oferi argumente lămuritoare asupra preferinţei nedisimulate pe care Domnul o manifestă faţă de răsfăţatul popor al lui Israel? Oare de restul populaţiilor Pământului ce Domni aveau grijă?


Deoarece faptele indică o preocupare atât de sectorizată a Domnului YHWH demersul de a diferenţia numele lui Dumnezeu în raport cu YHWH poate fi de bun augur. Vom înţelege în sfârşit că între Domnul biblic şi Dumnezeu este o diferenţă ca de la soldat la mareşal.


Primul argument asupra diversităţii de Domni vine chiar din gura celui mai autorizat personaj al Bibliei, Moise:


(Deuteronomul 4,7)."Care este în adevăr, neamul acela aşa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui aşa de aproape, cum avem noi pe Domnul Dumnezeul nostru, ori de câte ori îl chemăm?"


Însuşi Domnul aduce o confirmare de netăgăduit despre existenţa indubitabilă a altor Domni.


(Exodul 20, 3-5)."Să nu ai alţi dumnezei afară de mine"...Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie a celor ce Mă urăsc"


Textele aduc dovezi că au fost situaţii în care însuşi YHWH întrebat direct asupra numelui său, preferă o individualizare metaforică, uzând de conexiuni cu personaje pământeşti de notorietate, parcă pentru a compensa deficitul său de identitate faţă de fii lui Israel:


(Exodul 3,13) "Şi Moise a zis lui Dumnezeu:<Iată, când mă voi duce la fiii lui Israel şi le voi spune: <Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi> şi ei mă vor întreba: <Care este numele Lui>, ce le voi spune?> Şi Dumnezeu a zis lui Moise:<EU SUNT CEL CE SUNT> Şi a adăugat: <EU SUNT m-a trimis la voi.> Şi Dumnezeu a mai zis lui Moise:<Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: Domnul Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din generaţie în generaţie.>"


Faptul că pe durata robiei în Babilon, a întoarcerii în Iuda, apoi a robiei în Egipt şi a intrării în Canaan, YHWH se preocupă numai de problemele poporului evreu, dovedeşte că atribuţiile sale erau strict dedicate. Principalele sale preocupări par a fi teama de a nu-şi pierde influenţa asupra evreilor, "încăpăţânaţi" (Exodul32,9), "porniţi la rău" (Exodul 32,22) şi "răzvrătiţi" (Ezechil 2,7) şi frica maladivă de a nu fi văzut de aceştia (Exodul 19,21).


Nu s-au inregistrat semne că YHWH ar fi dorit să-şi extinda aria de interese în afara habitatului evreilor şi a zonelor lor de contact. În cazul că şi-ar fi dorit încă de pe atunci mondializarea, puteţi imagina dvs. un singur procedeu prin care oamenii l-ar fi împiedicat? Poate doar ceilalţi dumnezei regionali.


Chiar şi numai în limitele spaţiului biblic sunt prezentaţi mai mulţi dumnezei, în afară de cel privilegiat YHWH, permanent antrenaţi într-o concurenţă pe viaţă şi pe moarte, având întotdeauna ca actori sau mobil populaţiile de pământeni:


MOLOH - zeu canaanian căruia i se aduceau jertfe umane,în special copii, practică la care recurgeau şi unii israeliţi.


(Leviticul 20,3-5) "Şi Eu Îmi voi întoarce faţa împotriva omului aceluia şi-l voi nimici din mijlocul poporului său, pentru că a dat lui MOLOH pe unul din copii săi, a profanat locaşul Meu cel sfânt, şi a necinstit Numele Meu cel sfânt."


(Leviticul 18,21) " Să nu dai pe nici unul din copii tăi ca jertfă lui Moloh şi sa nu profanezi Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul"


(2 Împăraţi 23,10) "Împăratul a pângărit Tofetul, care este în valea fiilor lui Hinom, ca nimeni să nu-şi mai treacă fiul sau fiica prin foc în cinstea lui Moloh."


DAGON - zeul fertilităţii, în credinţa fenicienilor, canaaniţilor, filistenilor, amoriţilor. A dat oamenilor cerealele.


(Judecători 16,23)"Şi domnitorii filistenilor s-au strâns ca să aducă o mare jertfă dumnezeului lor Dagon şi ca să se înveselească.Ei ziceau: Dumnezeul nostru a dat în mâinile noastre pe Samson, vrăjmaşul nostru."


(1 Samuel 5,1-6) "Şi filinumerotate de la unu la treistenii au luat chivotul lui Dumnezeu şi l-au dus în casa lui DAGON (Zeul Peşte) şi l-au aşezat lângă DAGON. A doua zi când cei din Asdod se sculară dis-de-dimineaţă, iată DAGON căzuse cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Au luat pe DAGON şi l-au pus înapoi la locul lui. Şi a doua zi sculându-se dis-de-dimineaţă iată  că DAGON căzuse cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului; capul lui DAGON şi cele două mâini ale lui erau tăiate pe prag şi nu-i rămăsese decât trunchiul... Mâna Domnului a apăsat asupra celor din Asdod şi i-a devastat; i-a lovit cu bube la şezut, atât în Asdod cât şi în teritoriul care aparţinea de el."


BAAL - fiul lui Dagon, zeu semit cu largă răspândire slăvit de canaaniţi, sirieni, libanezi, mesopotamieni, egipteni, considerat zeu al naturii. A dat numele oraşului Baalbek.


(1 Împăraţi 18,20) "Şi Ahab a trimis soli la toţi fiii lui Israel şi a strâns pe prooroci la Muntele Carmel. Atunci Ilie s-a apropiat de tot poporul şi a zis: Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal. Poporul nu i-a răspuns un cuvânt. Şi Ilie a zis poporului: Eu, numai eu am rămas prooroc al Domnului, pe când prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci."


ASTARTE - zeiţă semitică a amorului şi fertilităţii slăvită în spaţiul fenician, siriano-palestinian dar şi în Babilon, Etiopia, Egipt. Des pomenită în Biblie ( 1 Împăraţi 11,5), ( 2 Împăraţi 23,13), (Judecători 2,13;6,25), (1 Samuel 12,10), ( 1 Împăraţi 14,23) etc.


( 1 Împăraţi 15,13) "Şi chiar pe mama lui, Maaca n-a mai lăsat-o să fie împărăteasă, pentru că făcuse un idol Aşerei. Aşa i-a sfărâmat idolul şi l-a ars în pârâul Chedron."


ŞADDAI - În traducerea Bibliei [1] ediţia din 1921 a părintelui D. Cornilescu, apelativul ŞADDAI pe care îl traduce prin Cel Atotputernic spre a se putea diferenţia de numele YHWH tradus prin Domnul Dumnezeu. Numai în cartea lui Iov apare de 31 de ori.


(Iov 5,17) "Iată ferice de omul pe care-l corectează Dumnezeu! De aceea nu nesocoti mustrarea Celui Atotputernic."


ADDONAI - zeitate fenician-siriană, cu largă răspândire, prezentă şi la greci (Adonis), şi etrusci (Atunis), iubitul Afroditei. (Isaia 10,1-13).


SABAOT- apare nominalizat de 52 de ori în Cartea lui Zaharia în traducerea Gala Galaction [2]. În traducerea Cornilescu [1] se foloseşte apelativul Domnul Oştirilor.


REMFAN - (Fapte 7,43) "Da, aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua zeului Remfan, chipurile acelea pe care le-aţi făcut ca să vă închinaţi lor. De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon."


BELIAL sau Beliar, cel pierdut - netrebnicul, semnificând diavolul. Prinţul întunericului apare în textele de la Qumran dar şi în Biblie (2 Samuel 16,7), (Psalmul 18,4).


(2 Corinteni 6,15) " Ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Belial? Sau ce parte are cel credincios şi cel necredincios?"


SATAN - Întruchiparea răului, întunericului, a necredinţei şi a netrebniciei diavolul are întotdeauna o poziţie aparte. Zeu detronat, Frate dintr-un început cu Dumnezeu devenit apoi stăpânul Iadului. Ocupă o poziţie aparte, are puteri divine, se subordonează lui Dumnezeu conjunctural şi fără convingere, rămânând un potenţial adversar. [50]


(Iov 1,6) "Fii lui Dumnezeu au venit într-o zi să se prezinte înaintea Domnului. Şi a venit şi Satan printre ei. Şi Dumnezeu a zis Satanei: De unde vii? Şi Satan a răspuns Domnului şi a zis: De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el."


Mai mult, Biblia ne transmite chiar o frântură de dialog, o înfruntare deloc protocolară, între două somităţi cu aură divină YHWH şi ADDONAI:


(Isaia 3,14) "Domnul va intra la judecată cu bătrânii poporului Său şi cu mai-marii lui:<Voi sunteţi cei care aţi mâncat via! Prada luată de la sărac este în casele voastre! Cu ce drept zdrobiţi pe poporul Meu şi apăsaţi pe săraci ?> zice Stăpânul, Domnul Oştirilor. Domnul zice: <Pentru că fiicele Sionului sînt mândre şi umblă cu gâtul întins şi cu priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel şi zornăie cu picioarele lor, de aceea Domnul (ADONAI) va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul le va da pe faţă goliciunea.> În ziua aceea Domnul va scoate ornamentele de la glezne şi sorişorii şi lunişoarele, cerceii, brăţările şi vălurile..."


În acest context YHWH pare mai degrabă un zeu al Sionului ce are o sumedenie de probleme cu poporul pe care îl păstoreşte.


Psalmi (135,21) "Binecuvântat să fie domnul din Sion, El, care locuieşte în Ierusalim!"


După ce a dat porunca a treia: "Să nu iei numele Domnului în râs" a obţinut un efect aparent neaşteptat, acela că numele său a fost exclus din vocabularul curent al supuşilor săi, referirile făcându-se prin diverse formule ("Eu sunt cel ce sunt", "Eu sunt", "Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov" etc.). Dar tot răul este spre bine căci supremaţia sa generală, deziderat recent, este constituită astfel şi documentar. Stabilizându-se practica traducerii tuturor numelor zeilor prin expresii diferenţiate: Cel Prea Înalt (ELJON - Geneza 14,19), Stăpânul Domnul Oştirilor (ADDONAI - Isaia 3,14), Domnul Cel Atotputernic (ŞADAI - Iov 5,17) etc., alături de uzualul Domnul Dumnezeu, s-a indus încet, încet impresia că sunt toate referiri la acelaşi unic personaj.


Cititorului Bibliei i se creează impresia că este în discuţie un singur zeu orice diferenţiere fiind din ce în ce mai dificilă. Atribuindu-i acum un singur nume - YHWH - acesta îşi cumulează deci prerogativele tuturor celorlalţi zei!

În conjuncţie cu porunca a treia, un precept dăinuia încă în:


(Cartea lui Isus Sirah 23,8): "A jura nu-ţi învăţa gura şi a numi pe Cel Sfânt nu te obişnui. Că precum sluga, care adeseori se cercetează, multe bătăi ia, aşa şi cel care jură şi pururea numeşte pe Cel Sfânt, de păcat nu se va curăţi. Bărbatul care jură mult se va umple de fărădelege şi nu se va depărta de casa lui biciul. De va greşi, păcatul lui asupra lui va fi,şi de nu va fi cu luare aminte îndoit greşeşte."


Să fi avut aceste recomandări de a evita pronunţarea numelui lui Dumnezeu un ecou atât de larg, încât toţi să-l fi urmat fără şovăire? Sau poate este doar o recomandare scăpată, din numeroasele eliminate, de-a lungul timpului din textele sfinte? În orice caz acum se dovedeşte anacronică şi dăunătoare noilor deziderate de instalare a lui YHWH pe piedestalul demiurgului suprem. În consecinţă Cartea lui Isus Sirah a fost eliminată din ultimele ediţii ale Bibliei. Observaţi cum sunt editate şi difuzate separat Vechiul Testament de Noul Testament. Mai mult, se produc versiuni parţiale ale Vechiului Testament (doar cinci cărţi), pentru ca tinerii cititori să primească informaţii fragmentate şi să-şi asambleze cât mai greu înţelegerea.


Fenomenul a continuat până în zilele noastre. Diversitatea de secte, curente sau mişcări religioase, a devenit mult prea mare pentru a mai putea fi considerată un fenomen natural. Divergentele de opinii, dezbaterile ştiinţifice, luptele pentru supremaţie, goana după privilegii sau pulsiunile de orgolii au rămas elemente desuete. Imaginati-vă că doctrina adusă de însusi Fiul Domnului se dovedeste a avea practic, o singură calitate... Aceea de o fi ... perfectibilă. Ca să nu mai vorbim de numeroasele blasfemii care i se administrează bine concertat. De fapt se vizează însăsi integritatea cultului. Principiul divide et impera nu are o destinatie exclusiv politică! După ce creştinismul a crescut si s-a dezvoltat ca un adevărat imperiu se tinde acum la dezintegrarea lui. Care este atitudinea Domnului? Mai contează numele său de catalog? Dacă Dumnezeu este unul şi a tot puternic, atunci cui îi pasă pe ce state sunt încadraţi preoţii si unde ajunge zeciuiala? Dacă sunt însă mai mulţi şi se înfruntă, atunci contează şi ultimul enorias. În lupta pentru heghemonie e important cine e învins şi cine învingător, dar tot pentru Domni.Totuşi care este astăzi atitudinea Domnului? Nici una. Iată însă un episod din alte vremuri:


(Numeri 16,41):"Şi a doua zi toată adunarea fiilor lui Israel a murmurat împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, zicând: <Voi aţi omorât pe poporul Domnului>. Pe când adunarea se strângea împotriva lui Moise şi împotriva lui Aaron, şi pe când îşi îndreptau privirile spre cortul întâlnirii, iată norul l-a acoperit şi slava Domnului s-a arătat."


Bilanţul?

"Paisprezece mii şaptesute de inşi au murit de pedeapsa aceasta, afară de cei ce muriseră din cauza lui Core."


Şi asta pentru un murmur dezaprobator!


Acum ce atitudine ia Domnul? Nici una. Poate că Domnul şi-a încheiat de mult mandatul, are de bună seamă alte atribuţii, în alte locuri...Sau, chiar a murit, cum crede Nietzsche!


Multe idei apar în Biblie de mai multe ori şi sub diferite nivele de metaforizare. Acest procedeu a asigurat însăşi succesul acţiunii, noi cititorii de peste milenii, credem că reuşim să mai înţelegem mesajul. Repetarea Numelui YHWH de 7000 de ori nu poate fi considerată ca un efect întâmplător. Să nu uităm, pe vremea compilărilor se dorea chiar generalizarea conceptului, în ciuda aplicabilităţii sale atât de pregnant specifice, se căuta o exprimare globalistă, punându-se bazele expansionismului religios.


Pe de altă parte şi obiectivitatea analiştilor lasă de dorit ca urmare a partizanatului bine cunoscut. De pildă, părintele Cornilescu atrage atenţia că alături de numele YHWH, în cartea lui Iov, mai apare de 31 de ori numele ŞADDAI, pe care îl traduce diferenţiind, prin Cel Atotputernic, fără a stabili vreo ierarhie între cele două personaje (Iov5,17).


Documentul în expresia sa cea mai generală are valenţe maxime în vederea lansării conceptului de globalizare, chiar dacă această campanie urma să se evidenţieze ceva mai târziu. Evitând comentariul, partizanii lui YHWH preferă să ignore aceste aspecte iar demersul Martorilor lui Iehova este neclar şi superfluu, convergenţa politeismului la monoteism era oricum programată, scopul scuzând şi de această dată mijloacele.


Dumnezeu creatorul, nu poate fi introdus sau scos din context niciodată şi de nimeni. Aria cunoaşterii poate fi lărgită oricât de mult fără al pune în pericol, în vreun fel, pe Dumnezeu. Dar dacă, realmente, Dumnezeu în măreţia sa, se simte periclitat de evoluţia noastră spirituală, atunci devine clar că mai sunt nişte considerente pe care le scăpăm din vedere. Butada că Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii, nu s-a dovedit încă niciodată falsă. Se cere înţeles faptul că Dumnezeu e Dumnezeu iar personajele de contact sunt ceva şefi locali, cu atribuţii şi prerogative limitate, bine stabilite ŞI UNEORI ÎNCĂLCATE.


Necesităţile spirituale ale omului nu pot fi satisfăcute de religie, atâta timp cât aceasta excomunică înţelegerea pragmatică pe care o construieşte ştiinţa. Menţinerea omului în obscurantism nu ţine loc de viaţă spirituală. Cazul Giordano Bruno ars pe rug la 1600, pentru că era adeptul teoriei heliocentrice, cazul Galileo Galilei care la 1633 scapă retractând aceeaşi teorie, adică un adevăr ce urma să devină notoriu, atestă suficient de precis cât de bine a satisfăcut religia necesităţile spirituale ale omului. Motivaţia acestei atitudini este altă problemă, dar inventarierea intereselor de castă pe care le-a acumulat clerul din cele mai vechi timpuri şi până astăzi ne ajută să avem o orientare fără dubii.


Savanţii nu s-au organizat în caste, iar o teorie ştiinţifică nu a fost menţinută la putere sub ameninţarea electrocutării. Cum ar fi arătat omenirea dacă religia şi-ar fi putut impune până astăzi metehnele? Pe cine ar avantaja o populaţie ignorantă şi primitivă? E prea devreme să-l nominalizăm printr-un răspuns trisilabic, spunem doar că pe acela îl slujeşte religia. Religia un instrument de toată încrederea dar şi de tot penibilul. De toată încrederea faţă de marii şefi referindu-mă la crucialele misiuni de exterminare a necredincioşilor (noaptea Sf. Bartolomeu, 60000 de protestanţi măcelăriţi), cruciadele, sau mai măruntele dar interminabilele războaie religioase. De tot penibilul amintind campaniile de colectare de avuţii prin vânzarea de "indulgenţe pentru iertarea păcatelor"! Cruciadele au fost, iată, o recunoaştere cât se poate de practică a existenţei şi a altor dumnezei.


Imaginaţi-vă oameni buni că YHWH cel ce a finalizat Geneza în şapte zile, care a făcut stelele, Pământul şi mările, care ne-a adus Luna, care a zămislit fiinţele şi Omul, deodată îşi declină competenţa şi spune "Eu mă ocup doar de fii lui Israel, dacă întâmplător mai vedeţi aici şi pe alţii, pe ei...", semnând apoi cu degetul, YHWH!. Nu stă în picioare. Cât ar trebui să fim de ignoranţi pentru a nu sesiza discrepanţele. Dar ce fericiţi am fi, dac-am fi! Ştiţi doar:


(Matei 5,3)"Fericiţi cei săraci cu Duhul, căci a lor este împărăţia cerurilor".


Desigur amploarea şi măreţia creaţiei nu pot stârni decât admiraţie şi smerenie. Dar aceiaşi atenţie şi îngrijorare ar trebui să se acorde şi manifestărilor de răutate, cruzime, suspiciune, ipocrizie, gelozie, invidie, lăcomie, rapacitate, sadism cu care omul se dovedeşte a fi fost înzestrat din belşug. Ce a dorit creatorul omului să obţină sădindu-i aceste însuşiri? Ele sunt cel mai adesea calificate prin trimiteri la apucăturile de bestialitate ale patrupedelor. Cel mai greu de explicat mi se pare faptul că aceste atribute sunt prezente pe scară superioară şi la nivel de familii, triburi, popoare, guverne, organizaţii sau alianţe statale. Unii îl exonerează pe Dumnezeu de aceste eşecuri, atribuind defectele altcuiva. Adică de părţile rele ar fi responsabil Satan, ceea ce îi conferă implicit acestuia şi rang demiurgic, ce-i drept pe partea negativă! Şi acum ar trebui invocată Biblia care conţine cărţi întregi încă neeliminate, (Numeri,Iosua etc.) despre războaiele de exterminare duse de un popor împotriva altor popoare sub directa comandă a lui YHWH, cel ce se doreşte încoronat drept creatorul Omului şi al Pământului. Cei interesaţi nu se văd deloc stânjeniţi să-l recomande pe Domnul YHWH ca infinit de bun, drept, iubitor etc.


 

Printr-o meritată dar ciudată reciprocitate:

(1Cor 9,14) "Tot aşa Domnul a rânduit ca cei care vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie" .

Şi slavă Domnului trăiesc bine, de mii de ani...


 

Dacă are aceste trăsături înseamnă că avem de-a face cu un personaj în plină evoluţie, ce mai are la rândul lui multe de şlefuit, oricum o fiinţă ajunsă pe un nivel superior, dar nu e vorba de Dumnezeu. Dacă îşi arogă acest rol, este un impostor. La scară divină. Şi conquistadorii spanioli se erijau frecvent în dumnezei în faţa incaşilor care nu mai văzuseră nici cai, nici arme de foc. Şi asta cu numai 500 de ani în urmă!