|
Lecturi on line Osmoza este un proces natural de care omul a aflat destul de recent (250 de ani). Fără osmoză viaţa nu ar fi putut fi inventată, la dispariţia osmozei viaţa nu va supravieţui. Osmoza este un fenomen de graniţă, adică frontalier. Orice manifestare antiosmotică, adică antifrontalieră conduce la violarea graniţelor. În natură viaţa a început prin a-şi asigura graniţele. După exemplul societăţii umane, primele celule şi-au delimitat mai întâi teritoriul, apoi graniţele adică membrana, apoi şi-au desăvârşit administraţia internă. Nici o administraţie nu ar fi putut fi declarată internă dacă nu ar fi avut la exterior, dincolo de graniţe, altceva. Altă administraţie, altă celulă, altă regiune, altă ţară, alt regat, alt imperiu. Membrana celulară, adică graniţa celulei are ca funcţie fundamentală să menţină spaţiul vital celular, adică să ţină sub control ceea ce intră şi iese din celulă. În principiu membrana este un obstacol, practic însă poate fi traversată după regulile şi de către cei îndreptăţiţi să o facă, ca la vamă. Când totul decurge bine celula prosperă şi când vine timpul se divide. Cei doi urmaşi îşi împart frăţeşte avuţia celulară şi după partaj fiecare devine independent, dintr-un punct de vedere, dar rămâne în legătură strânsă cu fraţii, verii şi verişorii săi. În sens invers, spre fuziune prin cununie sau unificare se ajunge doar în situaţii speciale. Numai o categorie foarte restrânsă de celule vor primi ?ndreptăţirea de a fuziona. Spre deosebire de diviziune, care produce partajul total şi reutilizarea integrală a vechiului teritoriu şi activelor sale între noii componenţi, la fuziune câte ceva rămâne în plus, nefolosit. De exemplu devine inutilă o membrană sau chiar o citoplasmă. Ca şi la oameni, viaţa celulei este destul de trepidantă dar se desfăşoară după un program bine stabilit. Toate operaţiunile se derulează după ceas şi nimic nu este lăsat la întâmplare. Privită din exterior viaţa celulei este determinată de osmoză. Ce intră, dacă intră, În ce cantitate intră, pe unde intră. Ce iese, când iese, în ce cantitate iese. Celulele copiază fără prejudecăţi practica omenească şi îşi organizează astfel afacerile interne, încât sarcinile să fie distribuite şi nimic să nu rămână de izbelişte. Unii transportă, alţii stau de strajă, alţii intervin în caz de dezordine, ceilalţi se ocupă de funcţia propriu zisă a celulei. Nucleul central menţine controlul şi organizează aparatul legislativ. Când cineva rămâne în urmă sau o ia prea repede, fără să privească la ceas, acţionează din reflex, sau pur şi simplu uită cum se face, lucrurile pot evolua pe o direcţie nouă, neconformă, care in cele din urmă duce la neajunsuri. De cele mai multe ori incurcăturile sunt de tipul penurie-exces. Jurisdicţia celulei se termină la limita membranei sale. Deci penuria se rezolvă prin import, iar excesul prin evacuări, export, deportări, expulzări. Totul trebuie derulat cu acte ?n regulă. Există şi practica trocului cu vecinii, aşa numitul mic trafic de frontieră. Fiecare celulă işi restabileşte astfel echilibrul mult dorit al balanţei. Dacă ar fi să stabilim un director executiv pentru afacerile de intrare-ieşire, osmoza ar fi pe aproape toate buletinele de vot. Bineinţeles adepţii contrabandei nu văd cu ochi buni codul osmotic. Uneori osmoza se incrancenează şi izolează celula de mediu. In mijlocul unui lac de bunătăţi celula este infometată, pentru că prin membrană nu pot pătrunde glucidele. Nu e o formă de abstinenţă ci de malnutriţie. O formă de infometare dirijată din afară, care la scara organismului se defineşte cu termenul diabet. Alteori se ajunge la diabet şi la scară naţională. Cu două secole in urmă la noi circula un refren cu conţinut profund contestatar: "Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă". Timpul avea să rezolve paradoxul. Soluţia este că acum aurul din munţii noştri nu mai este exploatat de noi, deci nu mai ştim nici că avem, nici cat aveam. Bogăţiile subsolului nu sunt proprietate privată, deci aparţin statului. Dar statul refuză să le exploateze pentru că ar deveni prea viguros, şi el ţine cură de slăbire. Am dat doar un exemplu local. Alţii păţesc la fel cu petrolul, diamantele, uraniul, cobaltul, platina, care din greşeala Creatorului, au ajuns in alte teritorii decat unde este nevoie de ele. Pentru a-şi rezolva problemele de aprovizionare-evacuare celulele s-au racordat la sistemul de capilare, care este apoi preluat in căile de transport sanguin artere şi vene, prin care un curier de culoare sangerie sau albăstrie, circulă non stop şi deserveşte toţi abonaţii. Venele şi arterele se unifică ?n reţele şi magistrale ce ajung in staţia de pompare. Celulele achită costul serviciilor de care beneficiază, in produse, din producţia proprie, sau prin contra-servicii. Celulele au şi ele ca tot ce e viu şi inteligent o varstă de la care incep să se plictisească. Aceleaşi şi aceleaşi preocupări, griji, relaţii, cunoştinţe. In viaţa celulelor intervin scadenţele. Cand ii vine timpul celula iţi recunoaşte incompetenţa, cedează locul suratelor mai in vigoare şi moare lăsandu-se condusă cu modestie pe ultimul drum. Oricat a fost de importantă şi vestită prin contribuţia adusă organismului, se dovedeşte că nu era de neinlocuit. Sistemul a fost preluat la cheie de la oameni. A rămas incă ne implementat doar pachetul de programe monetar-bancare, fiind cotat ca nesigur in exploatare. Cele mai vechi celule au murit de multă vreme şi acum nu se mai cunosc exact termenii contractului iniţial. Cand celulele mor ele nu se eternizează ca oamenii sau ţările. Nu se mumifică, nu-şi fac poze, monumente, statui, nu răman desenate pe hărţi sau planşe de carton. Osmoza fiind folosită de celule, de oameni, de ţări in egală măsură, nu se mai ştie exact al cui este patentul şi cine deţine licenţa. Oamenii practică osmoza fără să observe. Ei sunt sensibili la emoţiile semenilor lor, chiar dacă nu le suportă; se delimitează cu greutate de problemele celor din jur, uneori lăsandu-se inrolaţi fără să observe in necazurile unora sau euforiile altora. Graniţa dintre indivizi este imperceptibilă, adică permite libera trecere a ideilor vorbelor sau sentimentelor permiţand oamenilor să adopte comportamentul celular: Toate pentru una, una pentru toate. In realitate oamenii au deprins gustul puterii, al competiţiei, al succesului individual in defavoarea grupului, al obştei. In asemenea circumstanţe apar segregările, elitele, izolarea. Se ajunge astfel la un paradox ce pare periculos: Deşi indestructibil legaţi ?n evoluţia lor precum celulele, oamenii tind spre o diferenţiere şi specializare precum ţările. Paradoxul mai are o faţetă: cu cat se izolează mai mult in propria lor desăvarşire, cu atat devin mai indezirabili. Dovada orientării greşite este că nici cei ce işi gustă succesul, nici cei ce sunt inghiţiţi de eşecuri nu sunt preţuiţi de masele sociale. Se pare că societatea preferă o specie hibridă de oameni de succes fără valoare, sau de rataţi ce intrinsec sunt plini de calităţi. Pe această cale şi unii şi ceilalţi sunt mult mai uşor de manevrat. In cele din urmă omul a reuşit să egaleze condiţia elementară a celulei de a se conecta fiecare cu fiecare şi a pus la punct Internetul. La scara lor, ţările au preluat practica celulară a importului de unde se găseşte şi a exportului pe la cine doreşte. Marfa cea mai apreciată este carnea vie. Cand sunt sufocate de deşeuri le exportă ca bunătăţi frumos ambalate in alte ţări, depăşind prin subtilitate tactica celulară de a face depozite ascunse sub piele sau pantaloni. Dacă unii indivizi fug cu băncile sunt extrădaţi tot prin osmoză. Dacă o ţară işi doreşte o personalitate cu creier cenuşiu o poate atrage cu nesecate avantaje şi promisiuni. O singură clauză a contractului iniţial om-celulă s-a mai păstrat. Ea prevede că dacă au mai rămas taine in viaţa celulară ele pot fi deduse din studiul societăţii omeneşti şi invers. Dacă mai sunt probleme nesoluţionate in unele ţări ele se pot rezolva cu cateva membrane, citoplasme, nuclee, bacterii, stafilococi sau viruşi. Alternanţa nedorită a epidemiilor poate fi studiată la scara unu pe unu după modelul sclavagism, feudalism, capitalism, comunism, apoi iar capitalism, feudalism, sclavagism. Condiţia celulei este demnă de invidiat. Dacă celula are schema globală a ansamblului din care face parte, descrisă meticulos ?n ADN, omul nu şi-a descoperit incă nici locul, nici menirea. Nici pe Păm?nt, nici in Univers. C?nd celulele incep să aibă preferinţe in ce priveşte hrana, confortul, atitudinea sau latitudinea, omul le imită şi işi alege la randul lui restaurantul, hotelul, meseria, maşina, iubita, ţara. Similar ţara ascultă corul cetăţenilor săi cărora nu le poate refuza calitatea de contribuabili şi le satisface orice doleanţă de mai bine, de mai mult, de calitate super, adică de la alţii, din import şi pe credit. Presiunea osmotică poate ajunge la valori enorme. Indezirabilii sunt expulzaţi, creierele sunt atrase cu orice preţ, dar nu cu preţ de fotbalist, restul sunt cumpăraţi sau manaţi de secreţiile gastrice. Geniile in schimb migrează singure, după impulsul fluturelui la bec. Cate o celulă prinde uneori o conjunctură sau o funcţie favorabilă şi se infruptă direct de la vană. Creşte, creşte, se inmulţeşte, se crede nemuritoare, dar e doar canceroasă. După acelaşi tipic oamenii importanţi refuză să se sedimenteze la temelia ţării lor şi se lasă atraşi ca fluturii pe becurile altor meridiane. Forţele osmozei acum se inversează, ţările dependente de curentul electric, cu becuri multe, absorb personalităţile valoroase dar sensibile. Graniţele işi deschid porii şi eroi, sportivi, savanţi, artişti, poeţi, c?ntăreţi, sculptori, pictori şi investitori işi lasă la poartă membrana, işi spală originea, işi schimbă lookul şi cetăţenia. O ţară se umple, alta se goleşte, nimic nu se pierde, nimic nu se caştigă, totul se negociază. Individul primeşte mansardă in Montmartre sau prefix sir, piscină standard in Malibu, sau loc de veci la Niagara. Edmund Hillary, neozeelandez de felul lui, după cucerirea Everestului in 1953 a devenit cetăţean britanic. Un asemenea record nu putea fi lăsat pe mana oricui. Pe Tensing Norkey nu-l mai menţionează nimeni el fiind doar un biet nepalez de meserie şerpaş. Dennis Gabor, născut şi licenţiat la Budapesta, la 33 de ani emigrează in Marea Britanie. In 1947 avea să descopere holograma, peste doi ani este naturalizat englez. Aşa incat in 1971 britanicii mai primesc un premiu Nobel. Avem şi noi un lung pomelnic, ce începe cu Henri Coandă, George Palade, Constantin Br?ncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Mircea Ciobanu, continuă cu marii investitori Maria Slav şi Alexandru Tinulescu. Se incheie cu cei ce acum işi dau examenele şi aşteaptă paşapoartele. Noi ii iubim şi ii preţuim chiar dacă nu ne-au mai scris de mult in rom?neşte, sau ne vor uita in curand. In anumite ipostaze oamenii refuză să mai asculte de osmoză. Se izolează, devin de sine stătători, inainte mergători şi a toate ştiutori. Cateodată ţările penetrate de agenturi străine, işi inversează osmoza. Işi inchid sau işi deschid spasmodic graniţele, dar cu reflexe inverse, cand e nevoie să le inchidă, le deschid. Profitand de ocazie, cătune, conace sau gubernii işi proclamă autonomia devin stat in stat, işi cumpără fotoliu la ONU, inchiriază sateliţi. Reflectand la scară megalitică celula canceroasă sau obezitatea omenească, unele ţări inghit şi inghit noi teritorii pană devin imperii neoplasmice, de fapt tumori. Din decenţă şi dragoste pentru echilibrul lumii leacul cancerului nu se lasă descoperit. Chiar şi separaţia dintre lagărul socialist şi cel capitalist era tot un proces de blocare a osmozei. Cand s-a considerat oportun, stăvilarul s-a deschis şi atunci au năvălit unii asupra celorlalţi. Unii cu prospeţimea, ingeniozitatea şi foamea, ceilalţi cu rutina, capitalul şi stocurile. După cum se va vedea lupta este inegală pentru toţi! Disperat, omul se vede obligat să orbecăie între osmoza celulară şi osmoza planetară. |
| Daca tot esti aici arunca o privire si la: | ||||||||||
|
|
| ||||||||
|
|
||||||||||
Copyright 2005-2018 © Editura MIRACOL SRL